Mai uşor ar fi să nu schimbi nimic.
Ar trebui păstrată ţara asta aşa cum e, pusă sub o cupolă de sticlă şi extras aerul cu o pompă de vid. Ar rămâne totul încremenit, aşa cum e de zeci de ani. Peisajele fascinante, femeile superbe, căruţele, intelectualii superdotaţi, artiştii geniali, Carpaţii, câinii vagabozi, maşinile bengoase, cerşetorii, Marea Neagră, şmecherii, Voroneţul, gropile, Casa Poporului, mizeria, totul s-ar conserva şi ar rămâne intact pentru civilizaţiile viitoare. Ar rămâne pentru veşnicie mărturia unui popor care nu-i în stare să-şi învingă neputinţa. Un popor cu closetul în grădină şi cu noroiul în bătătură. Un popor sinucigaş care alege din patru în patru ani, din cei răi şi mai proşti pe cei mai răi şi mai proşti. Ca să conducă ţara asta unică, frumoasă de plângi. Un teritoriu al oricui şi, în egală măsură, al nimănui.
Era un cântec: „Criogenia, salvează România”. Şi altul, care ar trebui să devină imn naţional: „România, trezeşte-te!” Hip hop de-al băieţaşilor de cartier, de după blocuri. Îngrozitoare cântece. Îngrozitoare urlete de scârbă, de spaimă, de durere. Şi noi, ăştia de mai suntem pe-aici, ce facem? Stăm pe bloguri. „După bloguri suntem noi, care te facem pe tine”. Adică pe cine? Tot pe noi. Ascunşi după tastaturi. Înfundaţi în cârciumi. Asurziţi de house. Tâmpiţi de telenovele, de cancanuri, de bârfe.
Sâmbăta, duminica, toată ziua, Calea Victoriei e goală. Nici ţipenie. Şi-n timpul acesta, aleşii despuiază România de tot ce mai are ea.
Noi ne facem pe noi, în sensul de fuck. O ţară care se face pe ea. România unică, România mereu surprinzătoare.
Nicăieri pe planeta Pământ nu mai există o ţară care se face pe ea.
Cine dă bani pentru cupola de sticlă?