Despre alte vremuri si despre altfel de ziaristi

Uneori mi-e rusine de rusinea lor. Mi-e jena ca meseria mea poarta acelasi nume cu ceea ce cred ei ca fac. De modul in care se baga in fata fluturandu-si legitimatia de presa. De felul in care incep o insiruire de propozitii botezata articol.

Nu sunt frustrat; am avut sansa sa-mi fac meseria si in vremuri mai bune. Cand purtatorii de cuvant si conferintele de presa erau doar simple profetii. Cand, ca sa scrii un articol iti toceai pingelele pe la marginea orasului, de cele mai multe ori pe jos. Ca telefoanele mobile erau inca un simbol de statut social.

Scriai despre oameni pe care ii pipaiai si-i miroseai. Care injurau dimineata cand isi vedeau numele in ziar, dar care te respectau ca ziarist. Pentru ca discutai aproape de la egal. Ce stia el, stiai si tu. Inainte de o intalnire face-to-face intai te documentai; cautai prin arhiva date si informatii (internetul si Google mai aveau de asteptat).

Te intalneai si-l intrebai concret. De ce a scazut cifra de afaceri? De ce nu mai exportati decat jumatate de productie si nu trei sferturi ca pana acum? De ce nu va puteti aproviziona cu materie prima? De ce cade productia acum, cand se pregateste privatizarea?

In ziua in care a aparut o analiza cu privire la consecintele privatizarii distributiei de electricitate, seful CONEL Bacau l-a sunat pe seful meu de atunci, Liviu Avram, sa-l felicite pentru articolul meu. “Foarte bine documentat” – a fost expresia. Lucrasem mai multe saptamani la material, aveam exemple din toata lumea – de la SUA la Ungaria – si, din pacate, ceea ce profeteam s-a intamplat.

Ca ziarist, trebuia sa casti bine ochii. Si sa intelegi ca tot ceea ce apare in ziar contribuie cu ceva la mersul lucrurilor; e o relatie de cauzalitate.

La Buhusi, la fabriza de stofe, muncitorii ma cautau sa ma snopeasca in bataie; nu le placuse cum relatasem greva. Mirosisem in raspunsurile lor un sablon si nu a trebuit mult ca sa descoper ca greva fusese programata politic. Am scris si am plecat si a doua zi la greva. Iar a doua zi s-a petrecut rascoala. Muncitorii au navalit in biroul directorului si l-au fortat sa demisioneze. Eu si cu Eugen, fotoreporterul, ne catarasem pe un birou sa nu fim striviti de lume. Evidend ca imi era frica; cateva sute de oameni scapati de sub control pot face orice iar cele doua plutoane de jandarmi pe care le ochisem la marginea orasului nu ar fi putut interveni la timp.

Tin mintea doar ca strigam “Eugen, fotografiaza!”. Si multimea repeta ciudat: “Eugen, fotografiaza!”.

Nu e vina lor ca nu stiu sa scrie. Nici ca nu stiu ce inseamna sa fii ziarist. Aici e vina celor care i-au acceptat si care le-au permis sa publice ineptiile sub nume de articol. Vina lor este ca nu au incercat sa invete meseria. Ca nu au luat o carte sa citeasca. Ca nu simt subiectul si ca se multumesc doar cu niste comunicate de presa si niste conferinte in care, de cele mai multe ori, comunicarea este unidirectionala: de la ei spre “ziaristi”. Si ziaristii rumega la comunicate fara sa-si puna intrebari.

La urma urmei, nu-ti trebuie multe sa fii un ziarist bun. Doar ceva bun-simt.

P.S. Am scris asta dupa ce am citit aici si aici.

P.S.2. Daca ma gandesc bine, initiativa desteptarea.net incepe sa mi se para interesanta. Mai taie din motul unora.

FOTO: sxc.hu

UPDATE:

Si un mai mult decat probabil raspuns la articolul de mai sus: