Cum spuneam, am fost sambata pe coclauri. Am nimerit la o stana. Oile erau plecate la masa , ramasesera doar niste caini care s-au saturat sa ne mai latre cand au vazut ca ne intretinem cu ciobanul-sef. Care cioban ne-a vandut cas si urda si ne-a dat voie sa facem cate poze vrem.

“Faceti poze, ca nu mi-e frica de cine le-o vedea. Asa facem noi ciobanie dintotdeauna, nu dupa cum vrea UE” – ne-a zis el. Facea, desigur, referire la normele sanitare impuse de UE, care vrea ca branza sa se faca doar in vase de inox si sa existe apa curenta.

Oale de inox nu avea ciobanul. Avea niste lighene de plastic in care se scurgea zerul. Si nici apa curenta nu avea decat de la un izvor dintr-o rapa.

“Mie nu mi-e teama de astia de la UE. Ei sunt acolo, noi ii avem pe astia de la Sanepid de la Bacau, care-s mai rai pentru ca sunt de-ai nostri”, marturiseste ciobanul. Dar nici de ei nu are frica. “Le-am spus: asa s-a facut branza dintotdeauna. Cum vreti s-o fac altfel?”

Pe un gard atarna lana pusa l uscat. “Faceti poza sa vada ca am lana. Si o s-o arunc la rapa ca nu o cumpara nimeni” – mai spune ciobanul.

De ani buni lana oilor nu mai intereseaza pe nimeni. Nici macar pe proprietarii animalelor. Nu mai are cine s-o toarca, s-o vopseasca si s-o faca pulovere sau ciorapi. Azi toata lumea se imbraca de la magazin. Nici macar paturi sau covoare nu se mai tes, ca nu mai stie nimeni ori nu mai sunt razboaiele de tesut

“Daca veneati mai de dimineata va taiam un miel. Il beleam si faceati gratar.Acu’ sta sa ploaie”. Un miel la gratar? Asta da provocare. Din pacate e destul de tarziu si nici vreamea nu pare sa tina cu noi.

“Nu vreti sa cumparati o casa pe aici? Sunt cateva de vanzare. Da’ niste visine, nu vreti?”

Nu vrem nici casa, nici visine. Om veni altadata dupa miel sa-l facem la gratar.

Ca zona e frumoasa, si-a pastrat atmosfera de salbaticie chiar daca padurea a inceput sa se imputineze sub topoarele satenilor. Drumul (de pe vremea lui Stefan cel Mare, desigur) e abrupt si pare asfaltat. Este doar o iluzie, e vorba de bucati de stanca lustruita de miile de pasi care au strabatut-o si din cand in cand de cate o caruta.

Candva mai treceau tractoare cu remorci incarcate cu grau. Acum nu se mai cultiva nimic pe platoul cunoscut sub numele de “Podis”. E prea departe pentru batranii din sat, cati au mai ramas.