Din ce în ce mai des aud cum se plâng unii că nu mai găsesc angajaţi, că aceia pe care-i aveau au plecat la alte job-uri mai bănoase sau în străinătate şi că, în general, foarte greu mai găseşti un om priceput în meserie, oricare ar fi ea.

Criza de forţă de muncă din România a cuprins toate domeniile economice şi nu se întrevede, pe termen scurt, nici o rezolvare deoarece angajatorii par incapabili să înţeleagă rădăcinile fenomenului: politica de salarizare.

Ani de zile, angajatorii din România au ţinut lefurile la niveluri extrem de joase deoarece acesta a fost modelul de business preferat. Profitul se făcea pe seama salariilor mici, nu pe seama realizării unor produse complexe, cu valoare adăugată mare.

Rezultatul a fost că, după aderarea la UE şi după deschiderea pieţei muncii şi pentru muncitorii români, forţa de muncă s-a scurs în afară, spre vestul continentului, unde oferta salarială este mult mai promiţătoare.

Iar în acest timp, România a continuat să ţină salariile jos, atunci când nu erau tăiate, desigur. Multă vreme cei care cereau lefuri mai mari erau întâmpinaţi de angajator cu refrenul „dacă nu-ţi convine, mai sunt alţi 20 care aşteaptă la uşă”. Uite că ăia 20 nu mai sunt şi ceva trebuie schimbat în politica salarială dacă angajatorul doreşte să mai rămână în afaceri.

Problema este că o mare parte din afaceri nu vor putea supravieţui în noul context. Şi atunci există o presiune destul de mare dinspre mediul de afaceri pentru rezolvarea problemei prin metode intervenţioniste de genul tăierii ajutoarelor sociale pentru a forța „leneşii” să muncească pe salariile mici oferite.

Numai că „leneşii” sunt mai mult o legendă, în condiţiile în care valoarea venitului minim garantat este de 150 de lei pe lună iar la nivelul întregii ţări sunt mai puţin de 250.000 de persoane care beneficiază de acesta. Dar România nu este singura ţară care se confruntă cu această problemă.

Polonia are peste două milioane de cetăţeni plecaţi din ţară şi se confruntă cu o criză de forţă de muncă similară. 51% din angajatorii polonezi spun că au probleme în a găsit salariaţi, comparativ cu numai 35% anul trecut.

Numai că în Polonia mediul privat a reacţionat prin creşterea salariilor care au atins un ritm de creştere de 5% lunar, cel mai puternic din ultimii şase ani. Dar nici asta nu a fost suficient şi Polonia importă forţă de muncă din Ucraina şi Belarus. Desigur, Polonia încă mai are industrie şi o economie funcţională, ceea ce nu este cazul României.

2 COMENTARII

  1. Deși numărul de studenți este într-o scădere veriginoasă, încă mă încăpăținez să le ofer chestii de folos. De nenumărate ori, am fost întrebat: „Da’ la ce-mi folosesc mie, chestiile astea?” Răspunsul, invariabil, a fost: „Pentru că în SUA sau Canada sunt un must <>. Și am o grămadă de foști studenți care mi-au (nu ca pisica) mulțumit pentru asta. Chiar dacă, în SUA, Canada, ori „other paces on the world” nu sunt în branșa de „Food Engineerig” sau „Chemical Engineering”. Încă mai avem o șansă la export! ;0

  2. Aceasta politica a fost valabila in principal in firmele mari: mentinerea costurilor cu personalul la un nivel redus, cresterea cheltuielilor cu investitiile in echipamente care sa imbunatateasca productivitatea si, de ce nu, obtinerea de profit (pana la urma acesta este scopul unei afaceri). Din pacate, pentru a face fata competitiei de pe plan extern, firmele romanesti au fost nevoite sa vina in principal cu o politica a preturilor reduse si nu cu o politica a produselor de calitate. Poate ca acesta a fost motivul pentru care salariile au fost mentinute la un nivel redus.

    Fara insa a nega importanta capitalului uman in cadrul unei firme, din pacate exista o discrepanta majora intre mentalitatea unui angajat si mentalitatea unui antreprenor(facem abstractie de educatia sau mai exact lipsa educatiei unor”patroni” care urmaresc doar interesul personal, nici macar al firmei, pentru ca atunci ar fi nevoiti sa investeasca si in resurse umane calificate si motivate sa faca o cariera in cadrul firmei).

    In cazul unui IMM, care are 3- 10 angajati, care are o Cifra de afaceri lunara de 30-000 – 50.000 lei, este nevoit sa plateasca costuri salariale de 2.000 lei/angajat minim (la salariul minim/economie). De cele mai multe ori un angajat nu produce profit (venituri atrase – costuri directe cu prestarea serviciului/productia bunului) de 2.000 lei, adica atat cat este salariul lui. Prin urmare, este finantat de catre patron.

    Intelege fiecare angajat ca este important sa-si dea silinta 100% la locul de munca? Ca este important sa obtina rezultate pentru firma, pentru ca doar in acest mod isi poate mentine locul de munca si creste salariul? Sau doar asteapta sa primeasca, considerand ca este suficient ca a venit la munca 8 ore/zi?

    Pe de cealalta parte, intelege intreprinzatorul ca oamenii de calitate, salariatii care se implica si isi dedica tot timpul pentru a obtine rezultate, trebuie remunerati corespunzator?

    Intelege statul ca este mai important ca sa fie asigurate locuri de munca decat sa stranga contributii in valoare de 60% din costurile salariale? Intelege statul ca daca nu au loc de munca, acesti angajati sunt costuri pentru sistemul de stat – ajutor de somaj, ajutor social, costuri infractionale, costuri cu personal cu responsabilitati pentru aceste persoane?

    Se pare ca este un cerc vicios in care este implicata toata societatea. Plecand de la Guvern si politicile economice care nu favorizeaza munca ci obliga la plata mediul privat, care nu incurajeaza si nu sprijina performanta atat a firmelor cat si a persoanelor (inclusiv prin educatie antreprenoriala, educatie civica etc).

    Atat timp cat mediul privat – unicul care genereaza venituri la bugetul de stat, este considerat ”dusmanul”in loc de partenerul si beneficiarul politicilor statului (si nu politici facute in detrimentul mediului privat), politica de personal si calitatea vietii marei majoritati a romanilor inca ramasi in Romania, nu se vor schimba.

LĂSAȚI UN MESAJ