România și SUA

Înțelegerea de către SUA a realităților românești a fost o problemă care a marcat întreagă perioadă a Războiului Rece, serviciile de informații americane având mari probleme în decodificarea intențiilor liderilor de la București, fie că a fost vorba despre Gheorghiu-Dej, fie de Ceaușescu.

Larry L. Watts ne povestește în „Cei din dintâi vor fi cei din urmă” un astfel de episod, în care liderii comuniști români au încercat, zadarnic, să transmită americanilor disponibilitatea de a coopera.

Episodul se petrece pe 1 decembrie 1955, la recepția dată de Ambasada Iugoslaviei. În august, Gheorghe Gheorghiu – Dej ceruse retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul românesc, lucru care provocase furia Kremlinului și o înghețare de trei luni a relațiilor dintre URSS și România. În ciuda acestor lucruri, oficialii americani au concluzionat că toată afacerea era doar o mișcare de propagandă a Moscovei.

Revenind la recepția de la ambasadă, la un moment dat oficialii români, în frunte cu Gheorghiu-Dej îl abordează pe ambasadorul american, Robert H. Thayer și conversează timp de două ore, spre disperarea ambasadorului sovietic. Ce vor românii? Dej îi propune ambasadorului american construirea de relații culturale și economice între România și țările occidentale.

Să reținem anul: 1955, anul în care se înființează Tratatul de la Varșovia ca oponent al NATO, România fiind încă sub ocupație sovietică și coordonată precis de la Moscova.

Ambasadorul care a încercat fără succes să oprească discuțiile dintre români și americani nu era un oarecare: Alexei Epișev, fost șef de cadre al CC al PCUS, fost ministru adjunct pentru Securitatea Statului, fost comisar politic sub Hrușciov și Brejnev, în vremea războiului.

Epișev a fost transformat rapid în diplomat și trimis la post la București imediat după ce Dej a cerut retragerea trupelor sovietice.

Nici ambasadorul american nu era chiar un virgin în materie de servicii secrete, fiind fost șef al stației CIA la Paris.

Însă, nu a considerat că propunerile românești ar fi mai mult decât o simplă băgare în seamă și a recomandat ca inițiativele Bucureștiului să nu fie luate în considerare. Dealtfel, cooperarea româno-americană avea să înceapă abia după plecarea lui Thayer din România.

În mod ciudat, cariera sa ulterioară nu va mai avea legătură nici cu diplomația și nici cu serviciile de informații.

După plecarea de la București, în 1957, va primi un post în Departamentul Educației și Culturii, și, apoi, vicepreședinte al unei organizații non-profit, National Trust for Historic Preservation.

LĂSAȚI UN MESAJ