Fondul clasei, pe vremuri

19

Înainte de 1990, fondul clasei era instituit oficial însă nu era alimentat cu bani. Sună ciudat, însă, ideea era că fiecare elev trebuia să adune acea sumă care rămânea la dispoziția clasei participând la efortul de recuperare a materialelor, la adunatul de plante medicinale sau la creșterea viermilor de mătase. Toate aceste activități produceau bani, deși nu acesta era scopul principal.

În principiu, se împușcau mai mulți iepuri dintr-un foc: pe de o parte se recuperau materiale, economisindu-se materii prime și energie, iar elevii erau învățați să coopereze și să muncească împreună. Desigur, nu întotdeauna scopul era atins, multă lume văzând în aceste activități doar o corvoadă care mânca aiurea timpul copiilor.

Totuși, la vremea respectivă ni se păreau niște activități agreabile. Bine, excepția erau viermii de mătase, pentru care trebuia să culegem într-una frunze de dud. Ce intră la recuperarea materialelor? Sticle și borcane, fier vechi și maculatură. Era să provoc o gravă criză economică în familie când am atentat la borcanele pregătite pentru dulcețuri și zacuscă. Sticlele preferam să le vindem chiar noi pentru bani de buzunar. Era 2 lei sticla de 1 litru și o prăjitură sau un suc erau 2,50 lei. Sau mai erau țiganii cu căruțe cu coviltir care mergeau din sat în sat și vânzând tot felul de prostioare și jucării contra sticle de un litru.

Însă maculatura și fierul vechi nu aveam unde le vinde și le aduceam la școală. La țară, locuitorii de la case aruncau la râpă ce nu le mai trebuia (cei de la bloc aveau ghenă) și era foarte ușor să găsești sobe vechi, burlane, piese stricate de mașini, unelte agricole și așa mai departe. Și mai plăcute erau ieșirile la plante medicinale. Asta însemna floare de tei, mușețel, gălbenele, coada calului, uneori cozi de cireșe, rostopască… Jumătate din recoltă duceam, evident, acasă: dimineața se bea ceai de tei, iar dacă răceai, serveai ceai de mușețel. Plantele erau puse la uscat în podul școlii și când le venea vremea, era chemată mașina de la Plafar. Marfa era cântărită și se plătea pe loc.