Centenarul masacrului

Nici nu se liniștiseră bine lucrurile după evenimentele de la Alba Iulia care finalizaseră procesul de unificare a țării. Guvernul revenise de la Iași la București, trupele germane abia se retrăseseră iar situația populației era dezastruoasă după anii de război și de ocupație.

Muncitorii din fabrici munceau cel puțin zece ore pe zi, cu salarii mici, incapabili să-și hrănească familiile în condițiile penuriei de alimente. Nu e de mirare că au încercat să obțină, în condițiile reîntoarcerii administrației românești, condiții mai bune de muncă și salarii mai mari.

Numai că, administrația românească, militarizată, nu era capabilă să gândească normal: vedea peste tot numai inamici, bolșevici infiltrați, spioni și așa mai departe. În aceste condiții s-a produs masacrul de pe 13 decembrie, ziua în care muncitorii tipografi din Capitală au încetat lucrul și au pornit în marș pentru a-și exprima doleanțele.

Între muncitori, foști soldați demobilizați care luptaseră să apere țara. Au fost întâmpinați de soldați cu baioneta la armă, care au tras asupra lor. Au existat morți și răniți.

Au mai existat și zeci de arestări ale liderilor, unii fiind torturați până la moarte. E drept, au existat și provocatori comuniști, care, însă, nu au reușit mare lucru. Ceea ce s-a întâmplat pe 13 decembrie 1918 nu trebuie uitat pentru a nu se mai repeta. Deși s-a repetat.

În „epoca de aur” interbelică, au existat muncitori împușcați pentru că au protestat față de condițiile de muncă, au existat lideri socialiști care au fost asasinați în beciurile poliției – să nu uităm de Dr. Aroneanu, din Bacău. Dacă ne-am amintit cu atâta fast de Centenarul Unirii, poate ar trebui să rememorăm și acest trist Centenar de la masacrul muncitorilor tipografi. Și acesta face parte din istoria noastră!