În loc de marșuri anti-avort, poate ar trebui să începem să vorbim despre barză

Precum se stie, azi a avut loc, in Bacau, marsul impotriva avortului. Problema este complicata si am tot scris despre ea, pentru ca pe de o parte, Biserica este impotriva metodelor contraceptive, chiar si impotriva unei minime educatii sexuale, dar, pe de alta parte, se declara si impotriva avortului.

Nimeni nu spune ca la scoala sa li se proiecteze filme porno sau sa li se faca propaganda LGBT, insa, poate inainte ca elevii de a sasea sau a saptea sa-si foloseasca organele sexuale, ar fi bine sa stie si care sunt riscurile.

Traim intr-o societate puternic sexualizata, degeaba de ascundem dupa deget; daca la scoala copiii nu vor invata ce e cu sexul si ca sunt boli grave care se pot transmite in timpul unui contact sexual, asta nu inseamna ca acei copii nu vor experimenta, ca va putea cineva sa puna centuri de castitate fetelor.

Revenind la marsul de astazi, o tanara din Bacau a decis sa ia atitudine vizavi de ipocrizia cu care este tratata problema avortului.

Diana Smeu a creat doua bannere si, impreuna cu un prieten, le-a expus participantilor la mars.

Dar sa o lasam sa povesteasca:

„Scriu pe o pancardă două mesaje („Despre violență domestică de ce nu vorbești? Te-ar bate iar bărbatul?”, „Am 17 ani și sunt violată. Ce fac cu un copil pe care nu mi-l doresc acum?”), îmi sun cel mai bun prieten și ne ducem în mijlocul pieței unde se face adunarea.

Stăm jumătate de oră doar noi doi cu căștile în urechi, ca să nu auzim muzica cu mesaj propagandist: o fetiță mulțumindu-i mamei că i-a dat viață. Se adună din ce mai multă lume, în mare parte persoane 60+, vin în grupulețe, delimitate unele de altele după pancarde: Parohia Sascut, Parohia Luncani etc. Se formează o linie de oameni, eu și prietenul meu în afara ei, în fața oamenilor “pro-viață”.

Trei preoți ne înconjoară. De ce am venit aici? Ne bucurăm că am primit viață? Atunci de ce nu lăsăm și alți copii să se bucure de ea? Ne citesc mesajele și unul dintre ei îmi spune că din moment ce scriu despre viol, înseamnă că îmi doresc să fiu violată. Pentru ei, violul este un caz extrem și nu se întâmplă în lumea tradițională și candidă în care trăiesc.

Sunt convinși că am fost plătiți de cineva să venim acolo. Mă întrerup de fiecare dată când vorbesc. Unul mă atinge pe obraz și îmi cere să vin la biserică să vorbim despre asta, pentru că eu sunt încă mică și nu conștientizez ce spun. Altul îmi zice că are o fetiță de 6 ani. Îi spun că va crește și ea mare și nu se exclude posibilitatea să fie violată.

“Feția mea nu va trece prin așa ceva”. Vorbim și despre persoanele LGBT, au impresia că dacă se legalizează parteneriatul civil, toți am deveni peste noapte homosexuali. Îi întreb unde sunt tinerii de la manifestația lor? Îmi răspund că ce, nu am ce să învăț de la bătrâni? Mă roagă să ne îndepărtăm, iar după ce unul dintre ei se răstește cu toți nervii la mine, mă retrag și țin pancarda sus. Îi văd pe toți cum își mijesc ochii să citească.

De pe o bancă, urmăresc tot ce se întâmplă. Cineva vorbește despre frumusețea vieții și iubire părintească la un microfon, după aceea începe marșul propriu-zis. În fața este un grup de copii de 8-12 ani care strigă tare: „Spune NU avortului”. Eu la 12 ani habar nu aveam ce e ăla avort. Și mă îndoiesc că ei au vreo educație sexuală”