În căutarea următorului dictator

Actuala stare de lucruri nu va dura la nesfârșit. Inevitabil, va veni un moment în care răbdarea sociețății va fi pusă la grea încercare. Ori într-o parte, ori în alta. Va veni vremea când, pe valul unei nemulțumiri populare, se va ridica un nou dictator. Motive sunt și, în fiecare zi, sunt livrate tot mai multe.

Dizoluția statului, exploatarea resurselor în mod aproape gratuit de către companiile străine, intervenția stupidă a Bruxelles-ului în politica națională, acțiunile Statului Paralel, motive se găsesc.

Campania anticorupție a reușit să elimine orice politician care avea o cât de mică aplecare asupra interesului național; clasa politică a ajuns la fundul sacului și nu mai livrează decât bonjuriști repede dispuși să facă pe placul stăpânului extern. România este singura țară din Estul Europei în care „amploiații” ambasadelor străine își permit să dicteze politica, să ceară și să obțină privilegii economice pentru companiile din țările lor, schimbarea legilor în favoarea firmelor străine. Polonia, Ungaria, Cehia, ca să nu mai vorbim de Serbia, au altă atitudine.

Când ambasadorul american i-a criticat decizia de a participa la ceremoniile de la Moscova dedicate încheierii WWII, președintele ceh l-a anunțat că nu mai are ce cauta în palatul prezidențial. În România, ambasadorii ne dau lecții, ne spun ce avem voie și ce nu avem voie să facem, fără ca aceste imixtiuni să deranjeze pe cineva, ba, dimpotrivă, există o categorie aparte de cetățeni care chiar apreciază acest gen de acțiuni. Desigur, și prin anii ’50 existau numeroși cetățeni care aplaudau maniera în care ambasadorul sovietic intervenea în politica românească.

Revenind la problemă, Istoria ne învață că societatea tinde spre echilibru; ca orice sistem. Atunci când asupra unei societăți acționează forțe care determina schimbări, societatea reacționează încercând să obțină restabilirea echilibrului. Cum spuneam, zilele trecute, regimului de teroare instituit de revoluționarii francezi i-a urmat, după un scurt interludiu, dictatura lui Napoleon.

Dar cazul lui Napoleon poate fi considerat fericit, întrucât reformele introduse de el au propulsat societatea pe anumite direcții, cu prețul a sute de mii de morți, desigur. Nu toți dictatorii sunt despoți luminați deși poporul care îi pune la butoane consideră mereu că punând puterea în mâna unui singur om, acesta va curăța societatea și lucrurile vor reveni „ca înainte” dacă nu cumva vor fi și mai bune. În fond, nu asta a promis revoluția bolșevică?