Un apostrof la problema țărănească

Problema țărănească a început să fie o problemă cam pe la începutul veacului al XIX-lea, când, imediat după revenirea domniilor pământene, boierii au început să fure pământurile țăranilor. Erau vremurile de după Tratatul de la Adrianopol care decisese că prețul grânelor românești nu mai e stabilit de Înalta Poartă, ci de piața internațională.

A fost o adevărată Goană după Aur atunci, pentru că întreaga aristocrație românească a decis să cultive grâu, până atunci prețurile derizorii oferite de turcii care aveau monopol la comerțul cu grâne descurajând agricultura. O mulțime de obști au căzut pradă lăcomiei boierilor care nu ezitau să-l mituiască chiar și pe Vodă pentru a pune mâna pe pământuri.

Rămași fără terenuri, țăranii au fost nevoiți să accepte statutul de clăcași, prestând zile de muncă în schimbul dreptului de a cultiva o bucată din moșia boierească.

Reforma lui Cuza nu a reușit să repare situația, fiind făcută în pripă, pentru că țăranii dădeau semne că vor să se răscoale. Pe de altă parte, nici proprietarii de terenuri nu au fost de acord cu rezolvarea problemei. În timp, reforma lui Cuza a agravat situația țărănimii deoarece, fiind făcută cu gândul că va fi urmată de o alta, mai temeinică, nu a prevăzut, de exemplu, să acorde pământuri tinerilor căsătoriți, ceea ce a determinat o fărâmițare a terenurilor.

Reforma de la 1921 a mai rezolvat câte ceva, însă, țăranul tot fără inventar agricol era și tot clăcaș era, nu fermier ca în Occident. A urmat o nouă reformă după WWII, colectivizarea și distrugerea colectivelor, împărțirea pământurilor și țăranul tot nu a reușit să ajungă fermier. Și ajungem acum la «apostroful» promis în titlu.

Ca să se facă ferme în zonele rurale, ar trebui ca pământurile fărâmițate să fie comasate. În unele locuri s-a reușit, dar, în general, țăranii bătrâni refuză să vândă.

Teoretic, problema s-ar rezolva pe cale naturală, prin decesul proprietarilor. Numai că se întâmplă un lucru ciudat în zona rurală: moștenitorii pământurilor nu fac dezbaterea moștenirii, neinteresându-i subiectul. De exemplu, la moartea unui bătrân care a avut opt copii nu s-a făcut dezbaterea moștenirii. Au murit și copiii săi, fiecare cu câte alți 2-3 copii care, legal au dreptul de moștenire, și tot nu s-a făcut dezbaterea.

Așa se face că unele terenuri au ajuns să aibă câte 20-30 de moștenitori care ar trebui chemați la notar și, ulterior, fiecare să vândă parcela sa celui interesat de cumpărarea întregului teren. E o muncă de Sisif la care nu se încumetă nimeni, mai ales că moștenitorii – nepoții fostului proprietar – ori nu-s interesați de subiect, ori se află în străinătate.