Cât de sănătos mâncau românii

Nu se poate să nu fi auzit vreodată câte un comentariu de genul “ce bine era odată, când oamenii mâncau numai lucruri sănătoase”… Acel “odată” este localizat cândva, acum 50-100 de ani, când – cred unii contemporani de-ai noștri – țăranul român mânca numai lucruri naturale, era sănătos din cauza asta și trăia foarte mult. Ei, bine, nu.

Este doar o altă legendă despre acea mitică “Epoca de Aur” pe care suntem obișnuiți/învățați să o punem în opoziție cu epoca noastră. Psihologic, este explicabil: confruntați cu dificultățile lumii de astăzi, ne refugiem într-o lume mitică în care toate sunt perfecte și ne imaginăm că această lume a și existat cândva și, cumva, am pierdut acel Paradis.

Pomeneam acum câteva săptămâni de cartea de la 1895 a doctorului Gheorghe Crăiniceanu, “Igiena țăranului român”. La capitolul dedicat hranei, este jale. Mămăliga era principalul aliment al țăranului dar, din cauza depozitării incorecte sau a culesului târziu al porumbului, acesta se strica iar consumul de mălai provenit din porumb stricat îmbolnăvea țăranul de pelagră.

Carnea era, pentru țăran, aliment de sărbătoare: “Vor fi mulți țărani și de aceia care numai de 5-6 ori pe an mănâncă carne, cum arată medicul primar de la Tecuci”, se arată în carte. Lipsa proteinelor din carne este considerată responsabilă pentru incidența “frigurilor intermitente”, considerată cea mai răspândită boală în țară încă de la 1861, și responsabilă de jumătate din mortalitatea țării.

Doctorul Crăiniceanu citează o lucrare de la 1836, “Rudimentum Physiographiae Moldaviae”, care spune: “Poporul se hrănesce cu mâncări indigestibile, numai prin obișnuinţă compatibile cu sănătatea, dar de băuturi spirtoase abuzează. E restrîns aproape numai la mămăligă, fără care nu poate exista, nici fără zeama acră, numită borş, pe care o iubesc şi boerii. Pe timpul postului nu mănâncă decât mămăligă fără lapte, fără unt sau ouă, cu varză, pepeni muraţi, apoi usturoiu, ceapă, şi altele asemenea. Vara se mulţumesc cu fructe de vară, castraveţi, pepeni verzi, zemoşi”.

Crăiniceanu citează un învățător din Basarabia, care descrie masa țăranului din această zonă: “Mâncarea este mămăligă, borş măcar limpede sau cu ceapă, cu verdeaţă, pepeni verzi (castraveţi), cireşe sau vişine cu mămăligă; fac şi pâine de casă, din grâu, dar numai la zile mari, când au şi zeamă de găină, plăcinte, găluște, adecă păsat cu jumări şi cu ceapă, când însă adaogă şi orez şi carne, le numesc sarmale și le fac ori în frunze de viţă, ori de curechi”.

Ce se spune despre județul Bacău? Aflăm din Monitorul oficial din 7 Aprilie 1894: “Hrana e aproape vegetariană şi foarte puţin substanţială, numai la sărbători mănâncă carne, ouă, lapte, etc. Săracul, chiar de are o vacă, găină, speculeză productele lor”.

Interesant este, spune autorul, că nu întotdeauna sărăcia este cauza proastei hrăniri, ci, uneori, tradiția. Întrebați de ce mănâncă așa prost, unii țărani ar fi spus că așa au mâncat și moșii și strămoșii lor și nu văd de ce ar schimba situația.

În loc de concluzie, să mai dăm un citat din carte: “De cafea cu lapte țăranul nostru nici nu viseză, cum vedem la alte popoare, de exemplu în comuna Miroslava din judeţul Iași, o colonie de Italieni trăiesc în condiţiuni foarte rele, dar cafea cu lapte totuși sunt obicinuiţi a lua. Pe cea negră o au și soldaţii români în locul rachiului de dimineață”.