Jeni

Jeni este un cal care trăiește la Frankfurt, în Germania. A fost cal de curse, dar acum s-a retras din competiții și trăiește împreună cu stăpânul său. Care, pentru că a îmbătrânit, nu mai poate ieși cu Jeni la plimbare și, atunci, Jeni se plimbă singur pe străzile orașului. Are traseul său pe care-l știe bine, se înțelege cu toată lumea și are și un bilet asupra sa în care informează binevoitorii că nu s-a pierdut, ci doar se plimbă.

Lumea îl privește cu bunăvoiță, copiii îl mângâie, nici un stres. Nu este considerat ca fiind o anomalie, un lucru ieșit din comun.

Și e vorba de Germania, țară în care nu te aștepți să vezi un cal plimbându-se pe strasse.

În oglindă avem calul de la Buhuși care a înnebunit o țară întreagă, după ce a fost fotografiat priponit în fața unui supermarket. Băi, băiatule, ce criză de nervi au făcut românii! Cum e posibil așa ceva, să fie amendat stăpânul, săriți, suntem în secolul XXI, nu se mai poate așa ceva!

Și culmea este că te aștepți în România să dai peste cai și alte animale peste tot pentru că așa este țara. Diferența este una de atitudine, însă. În vreme ce nemții privesc un cal pe o stradă din Frankfurt că fiind un lucru banal, chiar dacă nu este, noi ne isterizăm la comandă și o dăm în teoria drobului de sare.

Am fost bine dresați; reflexul pavlovian este bine înrădăcinat la noi: niciodată nu vedem partea pozitivă, totdeauna trebuie să vedem latura întunecată, cu noi, românii, în ipostaza de eroi negativi. Am fost învățați că noi nu putem face nimic bun și chiar dacă îl facem bine, trebuie neapărat să spunem că e făcut rău. Cum recunoști un român? E ăla care, după ce i-ai demonstrat că se poate, deși te-a tot bătut la cap că așa ceva nu se poate, îți spune sec: „Asta n-ar fi trebuit să se poată…”